Nopţile se transformă în dimineţi. În cele din urmă. Dacă ar rămâne veşnic nopţi, nu aş mai dormi niciodată. Dacă nu ar arăta ceasul (cel de pe telefon), o anumită oră reprezentativă pentru sfârşitul nopţii, somnul se prefăcea în aceleaşi gânduri de nedormit.
Orăcăie piese, zbiară vene, undeva un trup chinuit de vibraţii… doar scheaună un gând: mi-e dor.
E acolo departe cineva care se preface că doarme. Acelaşi dor de ducă ascunde. Doar piatra ce-o cară legată de picior o-mpiedică să-mi vină.
Iar acum e dimineaţă: noapte bună!
Symphonie pour un monde étrange 