Cum mi-am început studenţia… (acum 3 ani)


Dedicaţie pentru Imperfect Girl 🙂

(gânduri scrise pe parcursul săptămânii… 29 septembrie – 1 octombrie 2008)

Încă nu ştiu exact ce părere am despre viaţa de student. Nu vreau să mă arunc în faţă şi să spun că-mi place, dar aş minţi dacă aş susţine contrariul. Aşa că mă limitez la a spune că e ok şi mai aştept să treacă puţin timp în care să-mi concretizez părerea.

Azi n-a venit niciun profesor la primele 3 cursuri. Printre boboci e o stare de confuzie. Toată lumea caută săli şi aşteaptă în faţa lor pe cineva care întârzie să apară. Am rămas cu toţii cu aceleaşi concepţii din liceu: să batem la uşa, pregătiţi să cerem profesorului voie să intrăm la curs sau să ne cerem scuze în cazul în care am întârziat. Poate că acestea sunt cele care ne dau o anumită soliditate pe acest teren mlăştinos pe care păşim.

În prima zi, după întâlnirea pe specializări şi până am ajuns la cămin, m-am tot întrebat de ce nu am optat pentru Facultatea de Filosofie. Ştiam răspunsul, dar preferam părerea de rău decât teama de necunoscut. Am o colegă de facultate care, după ce a făcut vreo două facultăţi şi a lucrat câţiva ani la bancă, şi-a dat seama că nu-i plăcea ceea ce făcea şi s-a înscris la Litere. Mi-a spus că am timp să mă decid şi eu după dacă asta e ceea ce-mi doresc. Însă timpul e o noţiune prea abstractă şi nu aşteaptă să-mi decid viitorul…din păcate, lumea merge înainte, iar eu trebuie măcar să ţin pasul cu ea…

M-am acomodat repede la viaţa de cămin. Suntem 5 fete într-o cameră cu nişte pereţi albi, prea albi, dar totul are un aspect familiar acum că am aranjat camera, iar fetele sunt deschise şi de treabă…

***

În fiecare seară petrec vreo 15 minute la duş. Încerc să fac din asta o evadare, dar nu-mi iese de fiecare dată. De multe ori gândurile mi-o iau sălbatic înainte şi spintecă până şi nevoie de linişte sau singurătate.

Locul pe care-l pot numi al meu s-a redus la un pat, un scaun şi o etajeră. Acasă nu mai am o cameră a mea. Nici la liceu o bancă la care să mă întorc…

Nu sunt entuziasmată de cursurile de la facultate, de oameni noi (oricât de drăguţi ar fi) şi parcă sunt într-o infinită aşteptare să mă trezesc, iar paşii să mi se îndrepte spre orice altă facultate, în afară de Litere…preferabil spre Filosofie…

Ce patetică îmi par de fiecare dată când mă pierd în astfel de dorinţe inutile. Sunt unele lucruri la care nu vreau să renunţ şi mă leg de ele cu o încăpăţânare bolnăvicioasă. La fel e şi cu facultatea. Poate că mâine la cursul de fonetică (pe care sper să-l facem) voi ştii să-mi asum pe deplin responsabilitatea propriilor decizii şi să reunuţ la păreri de rău ce nu-şi mai au rostul…

Despre


Sunt cei care vorbesc de fiinţa iubită ca şi când o cunosc. Sunt cei care recunosc că nu ştiu nimic despre Ea, că de fapt a rămas aceeaşi ea banală şi că doar inerţiei sociale se datorează căsătoria. Şi sunt cei care ştiu că urmează o viaţă întreagă de descoperiri lângă fiinţa iubită.

Dacă priveşti la cea care e lângă tine şi vezi doar învelişul de carne, fără să bănuieşti măcar sufletul, dacă curiozitatea ta faţă de ea se limitează la: ,,dragă, astăzi te doare capul?”… Filozofii mă pot contrazice, unii, pot să aducă argumente contra existenţei sufletului sau pro existenţei sufletului, vor argumenta că nu văd necesitatea unui cuplu de a percepe ceva atât de subtil. Atunci întreb eu, rătăcitorul îndrăgostit, ce este iubirea? Iubirea nu se defineşte întâi ca unire sufletească, chiar dacă e ceva atât de subtil şi în esenţă nedetectabil?

Iubita mea are suflet. Eu ştiu asta. Eu detectez asta. Fiecare clipă petrecută alături de ea e o nouă descoperire. E o noua dovadă a existenţei complexe a sufletului său. Cu fiecare gest e o nouă manifestare a profunzimii sale. Sunt un căutător-observator, privesc şi las să manifeste ce vrea şi când vrea, iar libertatea aceasta e izvorul cunoaşterii mele despre ea. Iubirea e libertatea deplină de a manifesta orice. Fără complexe, manifestarea e sinceră, adevărată… este EA duală… fizic şi sufletesc.

Potenţa iubirii constă, ca şi cea a sufletului, într-un imaterial indestructibil. E libertatea de fi tu şi de a fi iubit pentru ce eşti: suflet, trup şi apă. Altfel ce poate fi iubirea?

Volim te


Izbucnirile de iubire se împrăştiau vulcanic în săruturi pline de pasiune şi îmbrăţisări în care rămâneam fără aer, aproape dureroase, dar atât de intense, în care puteam să-i simt cum inima îi bate din şi prin iubire, cum pulsează în trupurile noastre nevoia de noi, atât de puternică spiritual, psihic, cât şi fizic.

Zelim te, tako te silno zelim/Te doresc, atât de mult te doresc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle usne/Nu atât cât ar spune buzele
Kad bi te ljubile x2/Dacă te-ar săruta

Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar putea spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţisa

Trebas mi, tako mi jako trebas/Am nevoie de tine, atât de mult am nevoie de tine
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi reklo telo/Nu atât cât ar spune corpul
Kad bi te volelo x2/Dacă te- ar iubi

Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţişa

Veruj mi tebi cu dati sve/Crede-mă, ţie am să-ţi dau totul
Dodji sto pre, srce mi umire/Vino şi ia-mă cât mai repede, inima-mi moare,
Noci su moje hladne/Nopţile-mi sunt reci
Dodji i uzmi me/Vino şi ia-mă

[Traducere realizată din limba sârbă de către Gebelezis]

Mâna


Tremura mâna. Mâna mea. Mâna mea învăţată să scrie, orice, oriunde, oricând acum are emoţii când se apropie de hârtie. Emoţiile mâinii sunt surde şi acceptabile, are dorinţa de a scrie doar despre un subiect şi în aceeaşi emoţie dorinţa de a păstra doar pentru uzul personal cuvintele şi adevărul despre ea. Nu despre ea – mâna, despre ea – fiinţa de lumină.

Cine poate înţelege mai bine decât mâna mea dorinţa de a mângâia, de a dărui din energia ei benefică fiinţei? Poate sufletul să poată înţelege din imaterialul existenţei sale. Acel suflet care tânjise până nu demult un alt suflet care să poată pătrunde nefiinţa sa până în cele mai incredibile adâncuri. Poate că sufletul, acum liniştit şi pătruns de celălalt, poate bănui dorinţa materială a mâinii.

Tremură şi inima odată cu mâna. Ea este cea care înţelege cel mai bine cele două elemente: imaterialul şi materialul. Biata inimă! Întreaga ei existenţă nu a găsit atâta complexitate, atâta plinătate; întreaga ei existenţă nu a primit atât de mult cât a primit în ultimele zile.

Sângele pompat de inimă a început să dea culoare. Culoarea care dispărută era demult. Acum pare că iarba e verde şi cerul este albastru. Oamenii zâmbesc uneori.

Şi uite aşa în tremurul unei mâini emoţionate şi în colapsurile ocazionale ale creierului, am reuşit să exprim o părticică infimă din zbaterea interioară. Poate că cele exprimate au mărimea unui fir de nisip, dar şi acel fir de nisip are valoarea sa în întreg. Tonele de nisip sunt formate din grăuntele de nisip.

Dacă nu crezi în iubire, crede în mine


Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?

De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!

De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?

Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.

Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.

Cetatea Ribadavia


Îngropată adânc în inima Galiciei, cetatea este bine conservată. Este atracţie turistică, dar în acelaşi timp este şi locuită, viaţa evului mediu fiind transpusă prezentului. Străduţe înguste, pietruite; arcade din piatră… Acesta e cuvântul ce reprezintă cel mai mult această regiune: piatra. Paradoxal, dar piatra de aici nu inspiră răceală, ci perenitate, aceea continuitate istorică dusă dincolo de celţi… 

Adevărul e că piatra simplă nu are nimic de zis. Sufletul e cel care donează cerculeţe de energie divină, iar iubirea e cea care face să vibreze de la inimi la pietre întreaga cetate… Pentru noi a fost frumos… frumos pentru că simţeam iubirea dintre noi ca pe cel mai frumos eveniment cosmic… Pietrele ne-au zâmbit şi noi nouă ne-am zâmbit… dimineţile, amiezile şi serile ne-au zâmbit…

Am rămas să zâmbim, am rămas frumoşi şi vom rămâne frumoşi în iubirea noastră, urmând exemplul pietrelor: nu doar până când moartea ne va desparţi, ci până când pietre vor exista… Ne iubim.

Te iubesc (3)


Am luat crema de faţă cu lapte şi miere pentru a o folosi pentru mâini. Ştiu că de obicei e mai hidratantă şi acum am de recuperat! Realizez că de multe ori mă las pradă amintirilor şi sentimentului de dor şi uit că pielea nu devine fină prin ele. Îmi amintesc surprinderea ta la atingerea pielii mele fine şi nu vreau să pierzi din senzaţie când ne vom reîntâlni.

Ştiu, mi-ai repetat de atâtea ori: pentru tine sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Ştii ce e ciudat? Eşti singurul bărbat pe care îl cred când îmi spune asta. Nu credeam şi încă nu cred în complimente, chiar dacă am momentele mele când le fac. Însă le fac atunci când o simt cu adevărat. Nu pot să am încredere în oameni când îmi fac complimente. O fi din pricina unor complexe autoimpuse – nu am idee. Cu toate acestea te cred, pe tine te cred când îmi spui că sunt cea mai frumoasă, când spui că nu te deranjează că nu am corp de fotomodel, din contră, simţi că lângă mine eşti alături de o femeie, nu o imitaţie ce s-a supus regulilor societăţii legate de imagine. Te iubesc şi mai mult pentru asta – pentru că mă iubeşti pentru ceea ce sunt, pentru că ne iubim pentru ceea ce suntem.

Fragment (de dor)


Nopţile se transformă în dimineţi. În cele din urmă. Dacă ar rămâne veşnic nopţi, nu aş mai dormi niciodată. Dacă nu ar arăta ceasul (cel de pe telefon), o anumită oră reprezentativă pentru sfârşitul nopţii, somnul se prefăcea în aceleaşi gânduri de nedormit.

Orăcăie piese, zbiară vene, undeva un trup chinuit de vibraţii… doar scheaună un gând: mi-e dor.

E acolo departe cineva care se preface că doarme. Acelaşi dor de ducă ascunde. Doar piatra ce-o cară legată de picior o-mpiedică să-mi vină.

Iar acum e dimineaţă: noapte bună!

Scopul


I

Prezent sau doar aici – şi poate acolo,

Uitat sau doar omis,

Un biet barbar

Trimis de zeii săi departe-n timp,

Murea încet pe scaunul electric.

II

Pagini deschise din cartea ascunsă de tine,

Un falnic urmaş al vremurilor oarbe,

Sunt mistuite de flăcările vântului siberian –

A câta oară?

Nu ai nimic de zis căci viaţa ta s-a stins demult,

Iar cei lăsaţi în urmă au rămas în urmă.

Nici morţi, nici vii

n-au învăţat să creadă.

Te-ndeamnă gândul să strigi,

Dar cine să te-audă?

III

Pierzi clipe zâmbind.

Pierzi zile plângând.

Pierzi viaţă trăind.

IV

Vrei un cer deasupra şi un pământ sub.

Cine eşti tu?

Ai dreptul să ceri, ai dreptul să iei.

Cine eşti tu?

Zeii sunt morţi…

i-ai omorât atunci.

Acum de ce vrei să-i învii?

Ai dreptul să spui, ai dreptul să taci.

Ai vrut să creşti şi ai crescut,

doar sufletul e-acelaşi.

Acum te zbaţi să uiţi că-l ai.

Cine eşti tu?

Te-aş urî.

Te-aş iubi.

Mi-ai fi indiferent.

Dar viaţa nu mă lasă.

Şi atunci te declar părtaş la scopul suprem.

Eşti mort.

24.11.2009