Dezechilibru (I)

I

Ceea ce simt acum e un început de destabilizare sentimentală a echilibrului meu autoimpus de atâta timp. Ce circumstanţe ciudate pot invoca, ce neatenţie în platoşa stupid de impenetrabilă pot găsi? Unde sunt eu cel ce hotărăşte ce trebuie să simtă? Poate că există un zeu care are grijă să nu ne pierdem în plinătatea noastră de nimicuri şi ne impune sentimente. Dar sunt atâţia zei câte sentimente sunt? Pierd logica viitorului. Dar ce formă de zeu sunt dacă nu pot gândi măcar minutul care vine? E război între mine şi mine sau eu sunt unul din zei? Pierd oricum şi nu-mi place să pierd. Ce vreau să zic? Aceleaşi cuvinte care se repetă în forme anagramate şi rearanjate în mii de limbi în milioane de combinaţii pentru o singură limbă. Atunci de unde răsar sentimentele? Unde e linia dintre cuvinte şi suflet? Poate că mâine va răspunde, acum e doar ceaţa de primăvară care aşteaptă soarele. Şi poate că omul e doar un echlibru între a fi şi a simţi….sau poate că zeii sunt plictisiţi şi se joacă cu noi.