O chestie (să-ţi mai spun)


Despre tine ce-aş putea să spun? Descrieri fade poate face oricine: ochi aşa, părul dimineaţa sau orice altceva. Aspectul fizic poate suferi oricând schimbări. Mâine poate ai chef să iei o foarfecă şi să-ţi tai o şuviţă. Eu nu asta descriu. Eu nu despre asta scriu. Iubirea nu ţine cont de câte fire ai pe cap, de cât de mari sau roase sunt unghiile sau faptul că ar fi cazul să mă mai epilezi pe picioare.

Dacă până acum acordam o importanţă destul de mare sufletului şi sentimentelor, acum sunt sigură că doar asta contează. Nu neg efectele materialismului asupra convigerii – căci într-o lume în care te dezamăgeşte faptul că o persoană care se presupune că te cunoaşte cel mai bine îţi sugerează că persoana pe care o iubeşti nu e prea potrivită, pentru că nu are bani sau măcar un apartament, nu are cum să nu nască în tine o întărire a convingerilor tale. Dacă alţii preferă să-şi amintească de suflet doar când vine vorba să-l umple cu sentimente negative sau să-l îmbibe în alcool şi/sau droguri, asta nu înseamnă că trebuie să mă iau după spiritul de turmă şi să fac şi eu la fel.

Mi s-a spus că-mi risipesc studenţia pentru că nu ies aproape în fiecare seară în cluburi să beau şi uneori să mai fumez câte ceva, să experimentez lumea printr-o altă perspectivă. Dar de ce aş face-o? Doar pentru că aşa e moda printre studenţi? Prefer să stau şi să citesc o carte sau să mă uit la un film. Să economisesc banii pe care i-aş cheltui pe ierburi sau alcool şi să plec să vizitez un oraş pe care nu l-am mai văzut. Nu înseamnă că nu ies, dacă simt nevoia să ies, dacă am un motiv să beau (şi nu acele de a bea, de dragul de a bea) sau pur şi simplu că am nevoie de o gură de aer. Prefer să ascult ce doreşte sufletul meu. Probabil sunt plictisitoare pentru majoritatea. Însă mi s-a dat (sau aşa se laudă mulţi) liber arbitru şi – fir-ar – îl folosesc tocmai în a-mi crea personalitatea aşa cum îmi doresc! Fără să copiez pe alţii, fără să mă las călcată în picioare (am făcut-o destul doar ca să fie aşa cum îmi ziceau alţii că trebuie să fie) şi să lupt pentru ceea ce vreau. Şi nu am regrete. Nu am frustări. Nu simt că am prieteni care sunt lângă mine doar când vine vorba de ieşit şi doar atât. Simt că sunt EU şi asta e cel mai important.

Te iubesc (2)


[Începutul…]

***

Aşteptând confirmarea, ne-am dat seama că ea era deja acolo… lipsea doar unirea trupurilor – lucru ce era doar o chestiune de timp.

E oarecum ciudat… reiau vechi obiceiuri: stau în parc şi scriu. Dar acum nu scriu despre ideea mea de a iubi, despre dorinţa de a iubi. Acum ştiu prea bine ce înseamnă a iubi, a fi iubită şi a renaşte în lumină datorită acestul sentiment.

Înainte vedeam posibilitatea plecării mele ca pe o evadare, un fel de respiro şi o pseudo-rezolvare a problemelor sentimentale prin care treceam atunci. Însă cu trecerea timpului a devenit dorinţă de revărsare a noii iubiri – teoretic – practic – a singurei iubiri adevărate ce am simţit-o în viaţa mea. Iar revărsarea s-a dovedit a fi un izvor imens ce nu are oprire, ce nu poate seca. Din contră, creşte în intensitate.

Azi Iubesc


Nu am idee de unde să încep. De fapt… ceea ce scriu nu are vreun început sau vreun sfârşit. Cel puţin eu una nu le cunosc. Dar nici nu vreau. Nu are sens să caut în trecut şi nici să-ncerc să fur priviri din viitor; trecutul nu-l pot schimba, iar acele priviri în viitor sunt doar nişte alternative la miile de căi pe care le pot parcurge. Azi scriu doar despre Iubire. Azi simt doar Iubire… când respir, când dorm, când merg, când stau şi privesc în gol, când mă pierd în cei doi ochi căprui închis, plini de lumină şi căldură… când stau în braţele lui doar pentru a ni se îmbrăţişa mirosul trupurilor, când îi zâmbesc dimineaţa în timp ce face cafeaua adormit, zâmbindu-mi înapoi…

Am încetat să mai fug. Am încetat să mai caut. Azi stau şi-l privesc cum scrie… azi îl simt cum mă iubeşte, simt cum ne iubim… azi sunt pur şi simplu acasă… Azi sunt fericită.

Dezechilibru (VII)


VII

Din nou scriu. Am crezut că voi renunţa la jurnalul acesta. De peste patru luni ştiu răspunsul. Sau bănuiam că-l ştiu. Ştiam că iubesc şi că zeii cei răi (doar ăia au mai rămas, restul au plecat cu OZN-urile lor acasă) nu au ce să-mi facă. Şi nu am ce să le fac (decât să-i înjur în ateismul meu).

Ştii, dragă lume a jurnalului dezechilibrat, ce înseamnă să iubeşti? Poate că ştii. Şi eu ştiam. Teoretic. Practic e de n ori mai mult. E simplu. Iubirea e un sentiment simplu, doar trebuie lăsat să se manifeste atunci când cere. Iubirea e simplă, fără artificii şi dantelării pe margini. Nu doare. Nu face explozie. E parte din viaţă. Inspiri, expiri… iubeşti; inspiri, expiri… iubeşti.

Dezechilibru (VI)


VI

Am lipsit. Nu e de condamnat. Dacă tot stăm de vorbă la infinit cu propriul nostru cuget, putem ajunge să nu ne mai înţelegem. Trebuie lăsat şi timpul să treacă. Dacă nu l-am simţi, cum am şti că a trecut, cum am şti că trebuie să luăm o decizie pentru că e timpul sau pentru că nu e?

Unele lucruri au devenit mai sigure, altele aşteaptă să se comprime timpul. Suntem prizonierii timpului mai mult decât ai spaţiului. Când credem că spaţiul a fost învins întotdeauna ne trezim presaţi de timp.

Cât de puţin ajungem să ne cunoaştem într-o sumă de ani… Nu e trecut gustul nonsensului din papilele gustative şi deja gustul sângelui pulsând nebun e acolo, prezent şi hotărât să atenueze până la dispariţie vechile arome…Greaţa deja nu mai ştie de unde şi cum a venit, va pleca supărată şi hotărâtă să nu se mai întoarcă, nonsensul vrea şi el acasă, dacă ar şti unde e casa lui în afara fiinţei mele…prin urmare mai rămâne puţin până nu mă hotărăsc să chem executorul să-l dea afară. A mai rămas amărăciunea cu aroma de neîncredere, dar şi aici încep să se deosebească  gusturile…deja amărăciunea are doar o aromă de fad cu gust de frăguţe, iar neîncrederea s-a pus la colţ şi plânge.

Poate undeva în sensurile aleatorii ale exisţentelor alternative un biet bătrân, orb şi şchiop, replica până la identificare cu zeul impotenţelor noastre morale, încă mai spera în viitoare jocuri imorale cu noi.

Doar că am aflat. Acum suntem proprii noştri stăpâni. Acum putem transforma focul în ceară şi ceara în foc. Acum suntem oameni şi avem credinţa flăcării umane. Acum ştim că sentimentele nu sunt blestemele unui zeu invidios, acum ştim că sentimentele sunt forţa care ne face supraoameni. Suntem cei care trăiesc în prezent pentru a desăvârşi viitorul

Dezechilibru (V)


V

Credeam că azi voi lua o pauză şi discuţia cu mine va veni mâine sau în altă zi. Dar sufletul meu nu are chef să lase creierul să doarmă. Sau e invers? Cine mai are răbdare să monitorizeze logica afirmaţiilor?

Nu cred că am ajuns în punctul când totul se pierde într-un echilibru perpetuu şi sentimentele cunosc singure liniile de plutire, maximele şi minimele. Până unde merge legătura dintre cuvinte şi gânduri?

E linişte. De ce sunt atunci aşa de precaut? Viaţa a fost veşnic o împuţită cu mine şi acum nu cred că e posibil ceva atât de uşor. Şi atât de frumos. Nu am făcut nimic să merit, nu am făcut nimic să nu merit. Am senzaţia unei capcane invizibile bunului meu simţ. Şi totuşi vreau să cred, deja o dezamăgire reprezintă o durere în plus. Dar sunt cuprins de linişte. Am imunizat sufletul şi acum durerea va trece repede şi cicatricile se vor vindeca artistic. E timpul să nu băgăm în calcul toate mizeriile mărunte.

Şi acum la ceas târziu, într-o vreme atât de tânără nu-mi rămâne decât să sper. Doar speranţa se spune că nu face rău, doar te ţine pe loc. Adevărul e că nu vreau să plec. Vreau doar acasă.

Am aşteptat să văd cum trece timpul. Curiozitate de om nebun. Să caşti ochii până la explozia globilor oculari în speranţa că vei vedea. Dar cine a văzut timpul cu adevărat? Sunt acel ce deţine timpul, sunt acel ce neagă cunoaşterea şi desfide zeii. Şi totuşi voi ajunge un biet surfer pe valurile unui tsunami, cauza cutremurelor sentimentale. Poate aşa voi ajunge să reneg şi timpul.

Dezechilibru (IV)


IV

Am înţeles azi că nu simt frică. E hilar. Credeam că vorbim de aceeaşi strofă de demult când frica bântuia din adâncuri. Şi mai interesant nu simt tristeţe, durere. Zice-se că sunt legate de toate lucrurile noastre frumoase şi de toate sentimentele noastre bune.

Şi din nou constat că nu ştiu cu adevărat despre nimic de ceea ce ţine de noua formă de dominare a eului… nouă pentru personalitatea mea. Poate că am ucis zeii dar au avut grijă să contamineze spaţiul cu tot ce e mai neobişnuit. Sau ei sunt inexistenţi doar că noi avem grijă să-i recreăm de fiecare dată. Din temerile noastre.

Decid să nu simt durere. Decid să nu simt frică. Las fiecare zi să-şi fabrice singură viitorul conform dorinţei mele de fiecare secundă. Poate e doar tranziţia spre mai bine, spre mai adevărat şi mai frumos. Poate e doar inconştienţa unei viitoare suferinţi. Doar că nu simt teamă.

Dezechilibru (III)


III

Ziua trei. Credeam că o conversaţie cu mine însumi va aduce clarificări şi va stabiliza totul. Surpriză. Fiecare secundă care trece aduce tot mai multă nelămurire. Adevărul gândurilor şi sentimentelor atacă acele părţi moarte ale memoriei. Memoria sentimentelor, acea bibliotecă distrusă de anotimpul dezastrelor trecute.

Acum tremură conştiinţa mea. Trage semnalul de alarmă doar că nu funcţionează şi trenul vieţii accelerează. Deşi amintirile resuscitate din tărâmul inexistenţei caută să mă atragă pe făgaşul vechilor începuturi şi a repetării ciclului morţii, cineva din mine, mai tare ca cel de acum, trece mai departe de instinctul de conservare. Undeva, cineva, cumva mă atenţionează că aceste începuturi nu există. E doar completarea unei opere neterminate, a unui apogeu care se desfăşoară de la începutul timpurilor.

Şi atunci din frica ancestrală se naşte potenţialitatea unui destin. Doar că de data aceasta am să preiau rolul zeului şi a păpuşarului. Vom sări peste capitole. Şi vom muri doar atunci când vom dori.

Poate că aceasta e doar o altă convorbire. Poate că aceasta e decizia finală. Cert e că am ucis zeii păpuşari. Azi.

Dezechilibru (II)


II

 

A doua zi după conversaţia cu mine. Ce mai contează să scriu? Zeii sunt tot mai laşi, sunt tot mai invizibili, au hotărât în nemurirea lor că nu are sens să se preocupe de noi. Prea mici sau prea nevolnici. Ne preocupăm de noi într-un mod egoist atât de prost conceput, plâgându-ne de milă. Zeii ne-au făcut egoişti în fericire nu în durere, ne-au făcut împăcaţi cu animalul din noi nu luptând contra propriului eu….ne-au făcut aşa cum sunt ei.

Doar o greşeală au făcut. Ne-au dat sentimente. Animalul din noi s-a speriat de puterea lor şi a fugit să se ascundă într-un colţ al subconştientului. Apoi la cumpăna dintre viaţă sau moarte omul a simţit durerea spirituală. Fericirea a rămas veşnica mireasă văduvă.

Dar noi, cei de acum, unde mai putem fugi? Nu am putut ucide de-adevărat sentimentele şi fericirea poate zice da înainte de a deveni văduvă…cum putem omorî ceea ce nu există? Cum putem deveni ceea ce nu suntem?

Pe bolovanul acesta unde viaţa se îndură de viaţă cu jumătete de norma a trăit o specie: omul. Acum specia e pe cale de dispariţie şi nu există legi să o protejeze. Poate ziua a treia va spune mai multe…sau nu va mai fi. Poate că două zile sunt suficiente pentru exticţie.