stăteam şi sorbeam din cafea
la aceeaşi cafenea prăfuită de paşi mereu străini,
în fiecare luni dimineaţa, la aceeaşi oră.
în cafea se învârteau tot felul de lumi
cu oameni trişti sau fericiţi şi-atât
fără vreo viaţă proprie, doar marionete
ale mişcării lingurii şi zaţului aşezat pe fundul ceştii.
apoi te zărisem – veniseşi tu, cu chip de fluture,
să te amesteci în cafea
şi te-au înghiţit valurile negre, amare
iar eu aşteptam să te văd ieşind din ceaşcă
fără să realizez că fluturii
nu ştiu să înoate.
şi tot ce făceam
era să ridic lingura din când în când,
sperând să te găsesc naufragiat
pe vreo insulă de zaţ
şi să-ţi sorb cu buzele
cafeaua prea grea pentru aripi.
dar n-apăreai…
se făcuse seară şi cafeaua se răcise.
tot ce auzeam erau moliile
ce zburau în jurul becului.
Symphonie pour un monde étrange 
si eu il mai caut uneori in cafea…uneori il gasesc amar,alteori dulce,dar mereu vag! ca si cafeaua,aroma fiintei lui e invaluita in mister si nu detin niciodata raspunsul la intrebarea: ‘De ce sunt totusi dependenta si nu ma pot lipsi de…cafea?’ superba si trista poezie.
am incetat demult sa caut in cafea, am intalnit o aroma cum nu credeam ca-mi va fi dat vreodata si cafeaua pare fada acum, desi o mai sorb dimineata