Poveste


Demult, am plecat să caut iubirea,

în drumul vieţii am sperat,

trăind, speram să pot găsi secretul nemuririi…

A fost o zi când am murit,

iubirea mi-a fugit în neant…

era doar umbra ei de fapt,

iubirea am găsit-o abia acum…

atunci doar am murit.

Am căutat atunci iubirea între iaduri,

între porţi de rai şi rugi de pădure…

doar umbra zâmbetelor,

doar crengile-ramuri,

doar noapte şi apus…

Dimineaţa primelor zile de iarnă

şi umbrele nopţilor eterne,

atât aveam.

Am crescut apoi din nori şi din pământ.

Uneori dormeam în timp, alteori nimic…

Te căutam, aşa cum te căutam de la început,

fărâmă de lumină să-mi luminezi…

să-mi aprinzi…

Acum te trăiesc.

Eşti visul nevisat cândva,

când timpul era la început şi puterea era oarbă…

te trăiesc…

Am ajuns să gustăm eternitatea,

am ajuns să cunoaştem secretul:

eternitatea se bea în doi.

Acum lumina e aprinsă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s