Fantomele trecutului

Fiecare gând, gest, fărâmă de personalitate – ceea ce reprezintă personalitatea noastră, e clădit pe toate micile gesturi, gânduri, fapte din trecut. Iar ceea ce suntem şi facem acum ne schiţează viitorul. Dar ce se întâmplă cu cei care nu se pot desprinde din trecut şi încearcă să-l care după ei în viitor? Cei ce nu creează prin prezent viitorul?
Deshid aici un loc al celor care conştientizează că poartă fantomele ideilor, gândurilor, sentimentelor, poate răni…Unii poate aveţi fantome ca în filme care vă urmăresc, dar care poate că sunt doar trecutul în tentative de materializare. Pentru oricine crede că are fantome din trecut care-l opresc să trăiască prezentul…
Iar celor care sângerează de prea mult timp şi nu se mai închid rănile…le sugerez să lase scris aici şi cei care au trecut şi s-au cicatrizat poate că le vor da o vorbă cicatrizantă.

Sunt dintre voi cei care văd umbre; umbrele unor foste vieţi, umbrele unor foste personalităţi. Şi poate asta vă sperie, să fţti voi cei care le vedeţi. Să fiţi convinşi că nu sunteţi singurii. Cei care le văd sunt mulţi, chiar dacă le văd în interiorul trăirilor personale sau chiar dacă le văd în exterior ca proiecţie a trăirilor lor.
Pentru toţi şi pentru nimeni declar deschisă o rubrică a celor ce au fost şi care le purtăm pe umeri încă. Să lăsăm aici poverile trecutului materializate în cuvinte.

Aici

sunet de ceaţă în depărtări de vină,

puteri din stele şi viaţă din pământ….

credinţele mistice,

sarea oceanelor,

martiriul balenelor…

fiecare un strop din istoria universului,

fiecare un mic blestem,

fiecare un adevăr suprem.

te-nchid în misterul demistificat,

te-nchid în cerul deflorat de trafic…

te-aştept în fiecare strop de vânt,

te-aştept fără s-aştept…

ai venit în vânt,

în ceaţă,

în soare,

în stele…

bine te-am găsit.

(03 aprilie 2010)

FRAGMENTE (mici)

Undeva, în spatele celor ce există, se află şi motivul. Raţiunea pentru care un lucru a fost creat. Sensul pentru care nu a fost distrus.

Priveşte în jur. Care este motivul creaţiei? Umanitatea… Raţiunea existenţei  omului…non-sensul dumnezeirii. Iar sensul pentru care distrugerea omului nu s-a făcut e pentru că diavolul nu există.

L-am omorât odată cu dumnezeu.

****************************************************************************************************

Spaţiul alb de pe foaie rămâne alb până când ideea cuiva de a scrie nu-l pătează în sfera subtilă a ideilor nedefinite.

Apoi vine ideea celor ce vor fi scrise.

Doar că foaia aceasta nu este scrisă. E doar umplută cu litere-cuvinte.

E doar o foaie albă.

Mersul pe jos

 

Mersul pe jos şi statul în cap,

Două elemente primordiale

Ale supei.

Apa şi focul sunt opţionale.

Ciuperci şi conopidă –

Alchimia pioşeniei

Regale.

Ştiinţa şi cultura sunt opţionale.

Rămâne ca tu

Biet înţelept

Să uiţi că şti.

Te-ar durea prea tare.

24.11.2009

Cum s-a creat piatra, deşertul şi viaţa (fragment)

Odată, în cer, era pace şi nu exista iadul şi toata lumea era fericită şi plictisită. Apoi a venit o vreme când s-au gândit că puţină distracţie nu le-ar strica. Singura problemă majoră era lipsa de imaginaţie. Nu erau programaţi să ştie alte valori sau nonvalori decât ale lor.

S-au gândit să facă omul. Nu ştiau decât că va semăna cu ei. Şi-au folosit cuvântul să creeze, căci nu cunoşteau puterea gândului, aceasta nu o ştia decât el şi el era plecat cu treburi.

Dar în încercarea lor de a crea omul au constatat că trebuie să facă şi universul. Nu aveau unde să pună un loc în care să se afle omul. Apoi şi-au dat seama că trebuie să fie şi planete. Dar şi-au dat seama că nu oricum, trebuiau să se rotească în jurul sorilor, dar cum nu aveau imaginaţie, şi-au luat un miliard de ani să facă planete şi sori de diferite mărimi, distanţe şi densităţi. Apoi le-au încercat cu viaţă să vadă care e mai apropiată de ce vor ei să facă.

Şi au ajuns să facă Terra. Dar au constatat că e prea mică. Nu avea decât apă, verde şi deşert. Au lăsat totuşi, de siguranţă, ceva din fiinţa care o numeau om. Apoi au continuat.

Acum, după miliarde şi miliarde de ani, continuă să caute un loc care să se potrivească. Doar că s-au plictisit. Şi unul câte unul renunţă şi se întoarce în cer. Poate că se întoarce el şi le spune cum se face omul.

Noi (sau 479)

trec barierele impuse vieţii

şi pozele-mi par tot mai vii –

te văd dormind

şi somnu-ţi dulce de sub pleoape

dă ritmul respiraţiei în „te iubesc”.

nu îndrăznesc nici inima s-o las să bată,

doar trupu-mi amorţeşte fără ştire –

privindu-te îmi pari de neatins

şi blând

şi pur,

ca un miracol ce trece prin mine…

şi te simt în iubirea ce mi-o porţi,

mă simt în iubirea ce ţi-o port,

ne simt pe noi în tot ceea ce suntem –

lumină, dragoste şi viaţă.

Ultimul cuvânt

Ultimul cuvânt, rostit de cei ce cugetă, a fost rătăcit. În căutarea lui am fost porniţi toţi cei ce avem de gând să cugetăm.

Doar că drumul nu există, trebuie construit. Şi cei mai mulţi din cei plecaţi odată cu mine au spus că ei nu sunt ingineri de drumuri; nici noi cei rămaşi nu eram ingineri.

Am stat şi am gândit. Dacă trebuie să construim drumul, cum trebuie să începem? Iar la fel de important: unde să ducă drumul?

Începutul a fost făcut în clipa, prima clipă, în care ne-am gândit la drum. Gândul nostru unitar, a început să mişte nonsensul haotic al atomilor şi să închege iluzia unui drum. Rămânea să concretizăm iluzia până la schizofrenie.

Însă nu puteam concretiza nici măcar pe aproape iluzia gândurilor noastre. Ne-am dat seama că de fapt inversaserăm priorităţile. Primul era ţinta spre care duce drumul şi nu drumul în sine. Atunci ne-am iluminat, noi cei rămaşi să cugetăm. Am ştiut că suntem pe un drum. Mai trebuia să-i aflăm scopul, punctul terminus.

Filosoficele teorii şi ideile celor mai mari profeţi nu ne-au ajutat. Fiecare încercare a noastră (de a defini scopul potecii noastre prin prisma învăţăturilor uzuale) a fost sortită eşecului.

Au mai plecat din cei rămaşi cu mine. Drumul apărea, dar era impracticabil. Iar timpul era factorul determinant pentru cei care părăseau căutarile. Aşa au trecut ani. Mulţi. La fel, tot mai mulţi au părăsit căutarea. Am rămas eu. Singur, dar nu trist. Întunecat din cauza soarelui apus, dar în continuare am încercat să găsesc ţelul.

Au mai trecut ani. Timpul nu a vrut să mă lase să trăiesc aşa cum doream. Mediocru şi liniştit. Am căzut de pe piedestalul infinit al mediocrităţii cu zgomot de vase sparte într-o ceartă. A durut căderea. Măcar sunt mulţumit că am scăpat de mediocritatea autoimpusă.

Apoi, într-o seară, răspunsul mi l-ai dat tu. Scopul pe care-l urma poteca era iubirea. Această simplitate surprinzătoare a răspunsului era de-a dreptul imposibil de acceptat. Dar poteca începea să prindă viaţă, puteam să fac deja primii paşi – era materială.

Acum trebuie doar să urmez poteca până când voi ajunge la capăt. Dar acum ştiu că nu voi fi singur pe drumul cunoaşterii. Vom afla împreună ultimul cuvânt rostit de cei ce cugetă. Până atunci trebuie să avem grijă la iubire, căci fără ea vom pierde poteca şi ne vom rătăci de la adevăr.

***

Încrederea în oameni doare… Nu trebuie să doară, eşti dezamăgit de om,altul la rând, tot vei găsi unul care o să merite efortul. Dacă nu încerci, nu vei găsi, vei rămâne doar tu. Riscă atunci când simţi şi nu te cenzura. Dacă nu rişti, vei rămâne acel mediocru.

  07 mai 2010    ora 22:08

Liber (fragment)

Vreau să spun…dar urechile tale nu aud…sau aud doar ce vor să audă. A fost o zi, şi a trecut. Puteai să prinzi momentul…sau te putea prinde el, dar nu, voi aţi ales să vă ignoraţi reciproc. Aceeaşi veşnicie de mişcări, de fapte, aceleaşi coincidenţe…dar ochii văd numai ce li se cere.

De ce să mint? Pentru că o cer ei? Vreau să spun adevărul dar mintea mă îndeamnă să tac. Şi mă revolt. Eu vreau să văd, să spun, eu vreau să fiu. De ce să accept nesuferinţa ta? Sunt fericit în suferinţa ştiinţei mele, sunt puternic în nesupunerea mea. Tu crezi că te vor lăsa să fii mediocru pentru că şi ei sunt. Te-au minţit de la început…ei vor să fie mediocrii, dar tu să le fii inferior. Te cred un geniu? Te vor strivi, doar că adevăratul geniu e de neînvins, iar ei ştiu asta. Te-au minţit să crezi ceea ce ei nu cred, te-au minţit să-i crezi.

Acum crezi că fabulaţia mea va fi ştearsă. Acum crezi că mă vor şterge ca pe un desen de grădiniţă – o radieră nu e de ajuns. Eu sunt liber. Eu pot să mă şterg, ei doar au puterea de-a privi.

Şi au greşit când au spus ca sunt singur…

D’abord, c’est quoi l’amour?

Mi-ai spus că, de fapt, oamenii îşi amintesc de prima lor dragoste nu pentru că se gândesc cât de mult au iubit, ci cât de mult au suferit  din pricina ei. Probabil că la fel e în cazul fiecărui sentiment puternic ce-l simţim pentru cineva şi îl numim iubire. De fapt, nimeni nu ştie exact ce e iubirea. Vrem doar să credem că am simţit-o. Însă iubirea, acel sentiment ce-l putem numi cu adevărat iubire, nu provoacă suferinţă. Nu provoacă dureri. Nu se mărgineşte la nişte cuvinte şi nici nu-şi ia puterea din ele. Problema noastră e că suntem prea obişnuiţi să suferim, prea îndoctrinaţi în ideea că am venit pe lume să suferim. Singurul scop al nostru e să fim fericiţi. Nimic mai simplu. Dar tocmai pentru că e simplu, noi simţim nevoia să complicăm. Dacă am putea să ne desprindem puţin din întemniţarea societăţii şi să ne permitem o libertate a gândului, am reuşi să desluşim mai multe din viaţa asta. Aşa am putea să descoperim ce înseamnă cu adevărat iubirea, oricui am vrea să dăruim acest sentiment. Dacă alegi să iubeşti o floare, atunci iubeşte-o! Dacă o tratezi cu indiferenţă, cum te aştepţi să iubeşti cu adevărat o persoană? Dacă negi sau nu iei în calcul sufletul, cum te aştepţi ca o pasiune carnală să dureze? Legătura se realizează între suflete, iar trupurile vor şti cum să răspundă chemării…

***

Deja aberez pentru majoritatea. Întrebarea, însă, rămâne pe masă: ce este cu adevărat iubirea?