Ce n’était qu’un rêve…

Eram goală în braţele lui. Mi-am deschis ochii suspinând. Îmi ţineam capul pe pieptul lui în aşa fel încât privirile noastre să nu se poată întâlni. Simţeam cum arde sufletul în mine ca un soare cu radiaţii nocive, dar de care nu te poţi feri.

Era treaz. Îi simţeam privirea pe spatele meu, pe umerii mei, pe părul meu. „Nu ai dormit deloc?” Îmi displăcea să ştiu că nu se odihneşte. „Nu”. Mi-a răspuns simplu şi cu aceeaşi privire caldă. „Am preferat să privesc cum ţi se schimbă sufletul. E mai uşor când eşti aproape”. M-au întristat vorbele lui. „De ce ţi-e frică?” Ştiam exact la ce se referea întrebarea lui şi ceea ce ar fi trebuit să răspund. Însă am ales să dau alt răspuns, la fel de valabil: „Mi-e frică să te iubesc…”

M-am ridicat puţin, să ajung în dreptul buzelor lui, şi l-am sărutat. Ştiam că nu simte acelaşi lucru pentru mine, dar asta nu l-a oprit să nu-mi răspundă la sărut. Mereu avea grijă să mă facă să mă simt bine, chiar dacă amândoi eram conştienţi că nu trebuia să fim împreună în acel moment.

M-am oprit prea repede. Îmi venea să plâng şi nu voiam să-mi vărs lacrimile pe faţa lui. Mi-am ascuns faţa în umărul lui şi l-am strâns prea tare în braţe. Probabil că îl durea, dar a preferat să mă ţină în braţe până aveam să mă liniştesc.