Pereţii odăii erau neliniştiţi…

Acelaşi local, aceeaşi masă. Aceeaşi dorinţă de a mă ascunde în anonimat. Ciudat e că, pentru prima dată de când vin aici, mă enervează muzica, chiar dacă e genul meu. Parcă îmi violează sufletul. Am nevoie de linişte acum şi toată lumea râde şi vorbeşte prea tare. Nici de bere nu am chef. Nu am chef pentru că sunt singură şi nu mă simt bine când beau bere singură. E prea deprimant. Şi-aşa am o stranie senzaţie de depresie. Nu mă copleşeşte ca de obicei. Reuşesc să mă meţin pe o linie de plutire, deşi sunt empty inside.

Nu ştiu ce naiba e cu mine, ce e cu tine, ce e cu noi. Îţi mărturisesc că am un chef nebun să te acopăr cu săruturi şi tu îmi spui că vrei să te acoperi cu bani. Nici dacă aş fi curvă nu aş putea să fac asta, doar ţi-aş lua banii. Cine ştie, poate aşa aş reuşi să am orgasme de fericire…deşi e o prostie. Pe mine nici banii şi nici numărul lor nu mă pot face fericită. Cred că am mai multe orgasme când citesc filosofie existenţialistă.

Vreau să resimt starea aceea de euforie ce am simţit-o în noaptea în care am vorbit despre suflet. Cred că aş fi fost în stare să ţi-l ofer pe al meu pe tavă şi să-ţi zic „ia-l, rupe-l, dacă vrei, dar umple-l cu toată iubirea de care eşti capabil, dar nu ţi se dă voie să o simţi pentru mine”. Atunci aş fi vrut să facem dragoste până în zori. Pereţii erau oricum neliniştiţi sub desenele de cretă…